Domnu’ Goe

Spectacolul acesta este o născocire. Personajele lui Caragiale sunt ca un schelet de carton pe care vorbele îl îmbracă în hârtie. Iar faptul că sunt nişte fantoşe îţi permite să fabulezi, să le duci unde vrei. Autorul este generos, te lasă să faci asta. Aşa că poţi să vezi spectacolul şi să spui: Domnnule, este Caragiale! Dar e şi altceva! E o comedie neagră, de exemplu.
Dar are adevăr. Pentru că este pornit din gândul scriitorului, cel care spunea undeva: „Mă înnebunesc după evenimente de senzaţie, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri. Îmi trebuiesc, dimineaţa, cum deschid ochii ştiri adevărate, dacă nu adevărate, măcar altfel. Dezminţirea lor seara mă înnebuneşte peste măsură şi nu mă pot mângâia decât a doua zi cu o nouă născocire şi mai şi.” Pentru mine, Domnu’ Goe a fost personajul preferat al copilăriei. De altfel, copilăria este partea din viaţă la care mă raportez întotdeauna. Copil fiind, Domnu’ Goe mă fascina. Pentru că el făcea lucrurile care nouă ne erau interzise. Mă fascina forţa pe care o avea, puterea de a-şi duce până la capăt gândurile. Multe dintre situaţii pot fi comparate cu ceea ce se întâmplă astăzi. Îl poţi regăsi pe Goe în cei mici, dar şi în adulţii de astăzi. Şi nu poţi să nu te întrebi: Câtă neobrăzare, câtă frustrare există?

Dan Tudor

Domnul Goe poartă semnătura lui Dan Tudor, actor talentat, care se încăpăţânează să facă şi regie, în ultima vreme cu real succes. Spectacolul se adresează mai mult celor maturi, eventual tineretului, nicidecum celor mici. Este o producţie creată cu multă imaginaţie, în registru grotesc, cu personaje caricaturale, ce stârnesc hohote de râs. Un râs cam scrâşnit, pentru că ne putem recunoaşte unele ticuri, cam prea marea indulgenţă, manifestată faţă de progenituri, nevoia permanentă de a fi în centrul atenţiei, micile flirturi de călătorie. Este o abordare lipsită de prejudecăţi a textului clasic. Ritmul alert, surprize de tot felul, schimbările de situaţie, datorate mai ales inventivităţii regizorului decât specifice scriiturii ne ţin trează atenţia. Decorul simplu a lui Doru Zanfir – un (pseudo)compartiment de tren –, şi costume cu minime elemente clasice şi moderne ajută mult la împlinirea spectacolului. Jocul actorilor este spumos, fără exagerări, exuberant.
Este o reprezentaţie pe care o urmărim cu plăcere.

Marinela Ţepuş , Teatrul azi, 8-9/2007

Cât despre piesă – toate sunt frumoase şi bine făcute şi gândite, chiar dacă regizorul se mai abate de la linia de subiect şi mai pune câte un personaj să mai împuşte câte un iepure zburător, care cade în compartimentul cu Goe şi femeile lui „proaste”, cum le zice el („să moară mamiţica, şi mam’ mare şi tanti Miţa, bine, măi, să muriţi toate”). Spectacolul începe din sală, de la intrarea principală, pe unde năvălesc actorii, introduşi deja în subiect datorită unor cadre video foarte binevenite şi bine realizate, cadre cu personajele piesei plimbându-se prin Braşovul de astăzi, până la compartimentul din tren, care e scena teatrului, procedeu folosit de câteva ori în piesă: la început, la sfârşit şi de fiecare dată când se deschide fereastra compartimentului, cadre actuale de pe ruta Braşov-Bucureşti, unde pleacă Goe în textul lui Caragiale. „Pauza” (în care n-a ieşit nimeni din sală!) e folosită pentru un sondaj caragialian, personajele coboară iar printre noi (la clasa a II-a); mai e şi o scenă din imaginaţia scriitorului (ce ar face dacă ar avea un copil din ăsta), şi muzica aia enervantă care te face să te concentrezi la ce se petrece pe scenă... În rest - e înscenarea ultracunoscutei schiţe a lui I.L: Caragiale. Vizionare/distracţie plăcută, monşer.

Mihai Vakulovski, Zile şi nopţi, martie 2007